Articol 3 - Cristina Baluta

Navigând prin Haos: Explorarea Tranziției Profesionale într-o țară străină

Într-o seară, după un șir jumătate de eforturi făcute pentru a-și schimba cariera, Claudia a avut un vis: „Simțeam cum cad în gol. Sunt în turn și mă prăbușesc. Apoi descopăr că sunt încă vie și relativ întreagă, încă în turn, refăcut după prăbușire”.

Nu i-a fost greu să interpreteze visul. Semăna bine cu ceea ce simțea în starea de veghe. Erau ultimele luni ale unei cariere de profesoară de literatură spaniolă, pe care o începuse cu pasiune după ce terminase facultatea, dar care ajunsese să nu-i mai placă. Planurile ei pentru o a doua carieră nu reușiseră încă, în ciuda unor eforturi perseverente. Ce urma să facă? Pur și simplu nu știa.

Originară din Oradea, Claudia începuse să se gândească la o carieră nouă cam acum doi ani și jumătate, când avea patruzeci de ani. A trecut prin multe schimbări, personale și profesionale. După un an petrecut în Londra, s-a căsătorit, a născut primul copil și a început să cocheteze cu ideea de a abandona activitatea contabilă, furând puțin din timpul rezervat unui proiect de carte pentru a se ocupa, printre altele, de afaceri imobiliare. 

Întoarcerea în domeniul financiar după nașterea celui de-al doilea copil a fost brutală. Fusese întotdeauna vedeta departamentului, protejata șefului. Apropiindu-se următoarea evaluare, și-a dat seama că nu era pregătită pentru avansare și că nu mai dorea să rămână în acest domeniu de activitate. Vechiul ei mentor nu mai era șeful departamentului. Noul șef o copleșea cu responsabilități, lăsându-i foarte puțin timp pentru scris. Această politică meschină, pe care o găsise mereu enervantă, dar amuzantă, devenise intolerabilă.

Activitatea ei în domeniul imobiliar a devenit antidotul neliniștii legate de viitor. Agentul ei, o femeie care i-a recunoscut flerul Claudiei în ceea ce privește piețele imobiliare, a încurajat-o să investească o parte din banii economisiți în apartamente de închiriat pe Coasta de Azur. Alegerile Claudiei au fost inspirate, a obținut profituri bune și a descoperit că îi plăcea să se informeze despre oportunitățile de investiții, să citească tot ce găsea pe acest subiect. În loc să lucreze la cărțile ei, s-a pomenit pasionată de emisiunile lui Stéphane Plaza „Recherche appartement ou maison” sau „Maison à vendre”, urmărind cu interes cum Plaza și echipa sa puneau în valoare proprietățile imobiliare ale participanților pentru a le vinde profitabil.

Într-o zi, o prietenă a dus-o la o vizionare în „Tour Odéon”, clădirea din Monaco care găzduiește cel mai înalt penthouse din Europa. Denumit „Sky Penthouse”, se află la etajul 49 și 50 al clădirii și oferă o panoramă spectaculoasă asupra Monaco și a Coastei de Azur. Această experiență i-a aprins dorința de a afla și mai multe despre piața imobiliară din Sudul Franței.

Începea să realizeze că ar putea să-și transforme noua pasiune într-o carieră, poate legând cunoașterea celor 4 limbi pe care le vorbea și relațiile pe care le avea în domeniul financiar. Contactele personale au purtat-o pe la câteva interviuri de informare. Claudia a început să frecventeze cabinetele de recrutare specializate, ca să afle amănunte despre companiile care făceau recrutări în domeniu și să se înregistreze în baza lor de date.

Învățând din greșeli, a înțeles nu numai natura activității imobiliare, ci și nuanțele interviurilor și protocolul scrisorilor de intenție. Nu mai fusese în căutarea unui job de foarte mulți ani. Dar eforturile ei au fost în zadar. Vârsta și pregătirea o făceau nepotrivită pentru postul de agent imobiliar pe care încerca să-l ocupe într-o agenție de top.

Claudia își făcuse masteratul în economie și continuase să adune un număr impresionant de certificări, toate legate de domeniul contabil. Dar nu lucrase niciodată în afara sectorului financiar-contabil. Potențialii angajatori erau atrași de personalitatea și energia ei, iar ea era interesată de perspectiva de a lucra cu oameni inteligenți și de a primi o bună pregătire. Dar după fiecare interviu aștepta oferta în zadar.

Atât tata, cât și sora mea mi-au explicat cu pasiune și cu un dram de rațiune că nimeni nu avea să-mi dea un post de începător. Eram un audit manager cu experiență, iar ei știau că nu eram în stare să fiu lacheul cuiva. Aveam să învăț repede și să părăsesc postul cât mai curând posibil, probabil pentru a merge la o altă firmă. În ciuda bunelor mele intenții, știam că nu-mi va plăcea și că nu voi rămâne acolo până la capăt. O prestigioasă agenție imobiliară mi-a spus că mă aveau în vedere pentru un post, dar nu știau care, pentru că nu eram potrivită pentru începători fără portofoliu de clienți„.

După luni întregi de variațiuni pe aceeași temă, Claudia și-a dat seama că nu va fi o treabă ușoară să facă o astfel de tranziție. Avea doi copii mici și o slujbă solicitantă. Din fericire, acea perioadă a fost propice investițiilor personale în piața imobiliară. În câteva luni, Claudia a câștigat echivalentul a jumătate din salariul ei anual. Încasând acești bani, s-a întreținut singură timp de câteva luni, timp în care și-a luat un concediu sabatic pentru a petrece mai mult timp cu familia.

În timpul acestui „concediu” de primăvară, a găsit câțiva noi clienți cu care a încheiat contracte profitabile pentru servicii de audit financiar. A cochetat cu un nou plan de asigurare pe termen lung, acceptând funcție administrativă în cadrul companiei și ducând o „viață liniștită”. Dar se simțea atrasă de piața imobiliară și dedica tot mai mult din timpul ei cercetării de piață și investițiilor. Cum vara se apropia fără nicio răsplată vizibilă pentru eforturile ei, a hotărât să amâne totul, rezumându-se la a merge la plajă împreună cu familia.

Cu energia reînnoită, în toamnă Claudia s-a înscris la două cursuri MBA, Finanțarea și investițiile imobiliare și Dreptul imobiliar. A urmat și un curs de limbă rusă. Lucra 8 ore pe zi în audit, apoi se grăbea să pregătească probleme pentru școala de afaceri. Proiectele în echipa de la cursul de MBA erau cele mai dificile. Părea că toți în afară de ea aveau ceva experiență. Colegii de echipă nu o luau în serios. Nu se ocupase niciodată de aspecte juridice imobiliare, nu făcuse niciodată un curs de drept. Trebuia să urmeze cursuri suplimentare de IT numai ca să țină pasul cu CRM-urile și alte soft-uri imobiliare.

Acțiunea adevărată, a aflat ea, se petrecea în afara sălii de curs, în cadrul evenimentelor de recrutare și networking oferite de facultate. Prin urmare, Claudia a participat la toate prezentările făcute de agențiile imobiliare – locale sau internaționale, chiar dacă asta însemna să reprogrameze întâlnirile cu clienții din audit. Fiind nou-venită în școala de afaceri, integrarea necesita niște tactici de camuflare. Ritmul era nebun. Numai ciclul actualizării CV-ului, al scrierii scrisorilor de intenție și trimiterea e-mail-urilor de mulțumire părea un job în sine. Se întreba cum de reușise să obțină interviuri în anul anterior, dată fiind ignoranța ei legată de modul în care mergeau lucrurile cu adevărat.

Claudia urmărea și o altă idee: să găsească o persoană pe care o admira și să o convingă să o ia pe post de ucenică. Unul dintre candidați era un foarte cunoscut agent imobiliar de pe Riviera Franceză, care vânduse numeroase proprietăți iconice. Claudia îi admira stilul, dar și faptul că avea o rețea de contacte de neegalat în domeniul imobiliar. Prin e-mail, i-a spus cât de impresionată era de performanța sa și i-a cerut o întâlnire. Expertul imobiliar a acceptat. A sfătuit-o să țină un jurnal în care să-și descrie impresiile și experiențele. A început să o stimuleze și să o ghideze.

Claudia a găsit și alte spirite înrudite, inclusiv un alt audit manager care lucra și ca profesor de economie la facultate. Când un vechi prieten expert contabil a început să caute un post de consultant, cei doi și-au combinat resursele, redactându-și reciproc CV-urile și împărtășindu-și neliniștile.

În cele din urmă, a izbucnit mania interviurilor la școlile de afaceri și Claudia și-a extins căutările.

În ultima clipă m-am hotărât să candidez pentru postul de consultant. Pentru a candida într-un BIG 4 era nevoie de un eseu din partea unui Manager Senior. Mi-a făcut mare plăcere. M-am dus la o altă prezentare a unei alte firme de consultanță, unde am cunoscut o șefă de departament strălucită. Era una dintre cele mai uimitoare femei pe care le-am întâlnit vreodată. Ea m-a intervievat și apoi s-a oferit să mă ajute pentru probele practice. Despărțământ nu cred că destinul meu e să lucrez în consultanță, părea o muncă extrem de interesantă și motivantă.”

Însă la o cercetare mai atentă, farmecul consultanței a scăzut. „Firmele de consultanță îmi evocă niște psihanalisti care cred că există un singur mod de a înțelege și de a schimba comportamentul uman„, scria ea.

A continuat interviurile cu numeroase agenții imobiliare și și-a extins inclusiv aria de căutări, până în Paris. Cu fiecare serie de interviuri, Claudia vedea mai clar legăturile dintre vechi și nou: „La început m-am întrebat ce aș putea face cu cunoștințele mele contabile. Îmi părea rău să se piardă. Dar apoi mi-am dat seama că întotdeauna mi-am dorit o slujbă care să mă intereseze permanent și să mă facă să învăț mereu lucruri noi„. 

Cu fiecare interviu, cunoștea din ce în ce mai mulți oameni care, ca și ea, veneau din „medii neconvenționale” sau care o impresionau, dorindu-și să devină ca ei: „Am cunoscut o femeie extraordinară – inteligentă și drăguță – care a absolvit aceeași universitate și cam în aceeași perioadă cu mine. A promis că mă sună când se întoarce din luna de miere„. Pe măsură ce-și îmbunătățea cunoștințele despre regulile jocului, a început chiar să improvizeze. A dat interviu la o firmă de organizare de evenimente exclusiviste, hotărându-se pe loc să le spună că vrea să fie project manager în industria divertismentului”.

Agentul imobiliar al Claudiei, care lucra pentru o agenție imobiliară din Roquebrune-Cap-Martin și care se dezvolta rapid, a încurajat-o să încerce acolo. Pregătirea oferită era serioasă și sistemul „îți vezi singur de treabă” era flexibil în ceea ce privește viața de familie. Părea o modalitate bună de a obține o primă experiență. Dar a rămas la strategia ei de „a alege nume mari din segmentul de lux”, gândindu-se că dacă începea la una dintre cele mai prestigioase agenții imobiliare, i se ofereau cele mai bune șanse de a învăța și a crea cea mai flexibilă bază pentru un viitor necunoscut.

Auditul financiar îi făcea încă plăcere. Dar relația Claudiei cu colegii ei se deteriorase. Ajunseseră să nu-i mai placă mulți dintre oamenii cu care lucra. Nu voia să semene cu niciunul din ei. Prietenii care plecaseră din firmă au sfătuit-o să se mute, considerând că ar fi fost mai fericită dacă și-ar fi continuat cariera în altă parte.

A urmat un moment hotărâtor, deoarece termenul pentru reînnoirea contractelor celor mai mari clienți ai Claudiei era iminent. Privind în urmă, și-a dat seama că de fiecare dată când avusese la îndemână o opțiune legată de felul în care să-și petreacă timpul, ea investise în alte posibilități; privind înainte, perspectiva postului sau de Audit Manager își pierduse farmecul. Nevrând să continue să se prefacă, a anunțat că nu va lua parte la renegocierea contractelor cu clienții săi. De fapt, asta îi oferea 3 luni în care să-și găsească un post, până când clienții actuali erau preluați de alți manageri.

Credeam că va fi un divorț, o pierdere uriașă – povestește ea -, dar nu s-a întâmplat așa. Îmi plăceau cursurile de afaceri din MBA și grupurile de proiect. E mult mai ușor când te simți împlinit emoțional în altceva„.

A apărut apoi un post de senior audit manager într-un alt oraș de pe Coastă. Mentorului ei nu-i venea să creadă că a aplicat. Pur și simplu nu avea tragere de inimă pentru asta. Totuși, ideea de a renunța la audit, pentru care credea că are o vocație adevărată, era dificilă. Soțul ei a îndemnat-o să se mai gândească în legătură cu renunțarea la funcția managerială din compania actuală. Dar, oricât de înfricoșător părea, în adâncul inimii Claudiei îi surâdea ideea să rupă în sfârșit legătura cu domeniul în care profesase atâția ani.

Cum se apropia perioada sărbătorilor, euforia noilor posibilități a fost domolită de insuficiența șanselor de angajare. Claudia a știut întotdeauna că vârsta și experiența profesională o făceau o marfă greu de vândut; acum ajungea la concluzia că și faptul că era mamă se întoarce împotriva ei: „După ce doi dintre cei mai promițători angajatori ai mei au aflat că am doi copii, s-a terminat„. A început să se gândească din nou la alternativa unei reconversii profesionale, deoarece lipsa studiilor în domeniul imobiliar părea să o dezavantajeze. Era o perioadă confuză; orice părea posibil.

E duminică și nu știu de unde să încep să lucrez„, se gândea Claudia în acel moment.

Poate după ce termin cafeaua asta, totul se va clarifica. Deoarece, pot alege: să fac curățenie în casă, să cumpăr de mâncare pentru familie, să citesc o carte, să studiez pentru cursurile de MBA sau să caut în baza de date numele unor oameni care lucrează la firmele la care am încercat să obțin un post? Soțul meu crede că ar trebui să vorbesc cu lumea pentru a rămâne la firma actuală, într-o calitate sau alta. Eu, desigur, vreau o carieră nouă, o viață nouă, independență, cunoștințe noi, senzație, pasiune și provocări. Între timp, continuu să învăț și să fac greșeli. E ca și când aș trăi în interiorul unui uragan„.

Între două lumi

La mijloc e întotdeauna rău.

La baza cuvântului tranziție stă tranzit, o călătorie dintr-un loc în altul. Ca în orice călătorie, există o plecare, o perioadă derutantă a parcursului și, la sfârșit, o destinație. Specialistul în tranziție William Bridges numește perioada dintre sfârșit și noile începuturi „zona neutră”, un spațiu psihologic, „nici aici, nici acolo”, în care identitățile se află în mișcare continuă, iar oamenii simt că le-a fugit pământul de sub picioare. 

Așa acum ilustrează povestea Claudiei, această perioadă intermediară nu este un spațiu precis între o slujbă și următoarea, și o zonă psihologică în care ne aflăm cu adevărat între identități, cu un picior încă bine înfipt în lumea veche și cu celălalt pășind experimental într-o lume încă nedefinită. 

Chiar dacă o persoană lucrează în două poziții în același timp, depășește o perioadă de eșecuri sau își ia un răgaz prelungit pentru a reflecta la ceea ce urmează, experiența pe care a descris-o Claudia, aceea de a „trăi în interiorul unui uragan” este comună. Este o perioadă plină de nerăbdare, confuzie, teamă și de tot felul de alte sentimente amestecate.

Să fii în tranziție înseamnă să renunți la ceva, fără să fi renunțat complet, și în același timp să începi altceva, fără să fii complet o parte din acel ceva. Este o perioadă de gestație a identităților provizorii, experimentale, când multe „eu”-uri sunt posibile și niciunul nu este evident. 

Psihologia acestei perioade intermediare a fost descrisă ca fiind ambivalentă: oscilăm între a continua și a renunța, între dorința de a ne ține strâns de trecut și impulsul de a ne arunca exuberanți în viitor. De-a lungul unei perioade măsurate în luni sau chiar ani, umblăm încoace și încolo între acești poli, în timp ce explorăm roluri și posibilități noi. În loc să fie un semn al lipsei de entuziasm, această oscilație este de fapt soluția pentru o tranziție reușită. Este modul în care prevenim blocarea înainte de vreme, explorând în totalitate alternativele.

Cum devii un „fost”

Ca și Claudia, care renunță la o carieră pentru care studiase câțiva ani, oamenii aflați în procesul de a deveni „niște foști” trec în mod obișnuit printr-o perioadă de neliniște, teamă, lipsă de ocupare, trăind senzația că nu-și găsesc locul. Și-au descris stările în felurite moduri, „un vid”, „în aer”, „fără bază”, „nici aici, nici acolo”, „nicăieri”. Această stare asemănătoare purgatoriului rezultă din faptul că suntem încă implicați în vechile roluri, deși știm că nu mai sunt viabile. Totuși, nu suntem siguri în privința a ceea ce ne rezervă viitorul. Una sau mai multe priviri în urmă constituie o pregătire necesară pentru a face saltul înainte.

Finalurile sunt mai dificile și durează mai mult decât credem. Oricât de nefericiți am fi într-un post, cei mai mulți dintre noi continuăm la posibilitatea de a face lucrurile să meargă, pentru că rolul actual este inevitabil legat de o identitate posibilă – o imagine, probabil depășită, a ceea ce am vrut odată să devenim. 

Identitatea Claudiei, de auditor financiar, a continuat să se impună de-a lungul întregii perioade de tranziție, chiar și după ce își dăduse demisia. „Departamentul meu era o familie, una disfuncțională„, spune Claudia, „dar una din care făceam parte, una în care am intrat imediat după ce mi-am finalizat studiile„. Pentru ea, a pleca din audit însemna să renunțe nu numai la un obiectiv profesional pe termen lung, ci și la o imagine a ceea ce ar fi trebuit ea să devină, pe care o susțineau oamenii importanți în viața ei, inclusiv mentorul ei.

Cu mult înainte de a începe să explorăm alternativele, ne deconectăm social și psihologic. Începe să aibă loc o modificare înceată și treptată a grupurilor de relații, care sunt niște criterii de comparație relevante. Claudia, de exemplu, a început să se identifice cu valorile, normele, atitudinile și așteptările oamenilor care lucrau în sectorul imobiliar și a pornit să-și construiască relații cu oameni în afara auditului financiar.

Ceea ce urmează în mod obișnuit este retragerea reciprocă: pe măsură ce persoana care pleacă devine mai implicată în activități și relații noi, acestea încep să le înlocuiască pe cele vechi, iar oamenii din mediul vechi reacționează la rândul lor desfăcând legătura cu persoana care pleacă, creând și așteptând din ce în ce mai puțin de-a lungul timpului. Colegii Claudiei au pus angajamentul ei scăzut pe seama căsniciei și maternității. Nu mai era la fel de disponibilă pentru prânzuri și activități extrașcolare. Acum, având un „plan personal”, așa cum spunea șeful departamentului, era evident mai puțin devotată carierei în audit. Desigur, reacția nu a făcut-o să se înfurie, dându-i mai multe motive să caute alternative.

Relatări despre faza de încercare

O identitate profesională însă nu înseamnă numai ceea ce facem și cu cine; ea se află și în povestea vieții noastre aflată în desfășurare. De-a lungul unei tranzitii în carieră, relatărilor pe care le alcătuim pentru a descrie de ce ne schimbăm (și ce anume rămâne la fel) ne ajută să încercăm diferite posibilități. Încercările Claudiei de a explica – de ce voia să facă o schimbare a carierei aparent atât de „nebunească”, de ce un potențial angajator ar trebui să își încerce norocul cu ea, de ce era atrasă de o companie de care nici nu auzise cu o zi înainte – au fost la început provizorii, modalități uneori stângace de a se redefini pe ea însăși. Dar, de fiecare dată când scria o scrisoare de intenție, trecea printr-un interviu sau își informa prietenii și familia în legătură cu progresele ei, definea mai bine ceea ce era interesant pentru ea, angajându-se tot mai mult.

O parte din dificultatea cu care se confruntă atunci când își spune povestea potențialilor angajatori reflectă o dilemă foarte reală: cum să împace ambiția unei schimbări profesionale cu responsabilitățile de familie. Dorința ei de a se ocupa mai bine de copii i-a inspirat dorința pentru o schimbare în carieră, și totuși recunoștea că menționarea în cadrul interviurilor a faptului că era mamă însemna practic să-și taie craca de sub picioare. A ajuns să înțeleagă că locurile cele mai atrăgătoare din perspectiva carierei îi vor lăsa puțin timp și pentru familie. Așa că a experimentat versiuni diferite ale poveștii ei, primind de fiecare dată reacții față de ceea ce ascultătorii ei găseau plauzibil și față de ceea ce o făcea o candidată mai mult sau mai puțin convingătoare. Fiecare re-povestire inspiră povestea aflată în evoluție.

Virtuțile diversității

Un alt motiv pentru care perioada de tranziție este dificilă este acela că, asemenea Claudiei, jonglăm cu multe lucruri – nu neapărat în mod coerent sau consecvent -, în timp ce încă lucrăm în posturi solicitante. În termeni evoluționiști, „sporim diversitatea”.

Experiențele perioadei de tranziție ne ajută să și să ne clarificăm mulțimea de informații și de sentimente legate de alegerile din trecut. Claudia nu s-a gândit nici măcar o dată că a greșit alegând o carieră în contabilitate. Fusese o dragoste adevărată și se descurcase foarte bine – nu a fost o greșeală. Dacă să o lase în urmă, trebuia să înțeleagă mai bine de ce voia atât de mult să renunțe la ea. Faptul că trăise o serie de experiențe reale, pe care putea să se bazeze, a ajutat-o să reziste până la capăt. Când a apărut un post în domeniul ei, la o altă firmă de audit, Claudia știa deja, pe plan intelectual, că nu dorea să continue să fie auditor. Dar încă nu excluzese asta în mod clar. Și-a dat seama atunci că era dispusă să simtă că nu știe încotro se îndreaptă, să aleagă un rezultat incert în locul unei îmbunătățiri a vieții ei profesionale.

Al doilea barometru este un etalon extern, bazat pe reacțiile primite din partea celor din jur. În cazul Claudiei, fiecare interacțiune cu cunoștințele ei, cu mentorii ei, cu colegii de curs, cu potențialii angajatori și cu alți colegi de breaslă care știau că era în căutarea unei noi cariere a avut o anumită importanță. Reacțiile celorlalți i-au permis să-și verifice acțiunile ulterioare. Oameni precum audit managerul care era și profesor universitar sau prietenul expert contabil care îi citeau CV-ul i-au susținut eforturile, i-au sugerat îmbunătățiri, i-au arătat că e acceptată ca posibilă membră a profesiei dorite și, ca atare, i-au modelat persoana care voia să devină.

Acest proces de diversificare și de selecție nu este nicidecum un exercițiu intelectual sau un procedeu introspectiv. Este o activitate fizică în care încercăm, în timp real, nenumărate identități provizorii. Cu feedback și aprobare, am putea renunța la oricare dintre acestea – sau am putea alege una pentru o examinare mai atentă.

Cum suportăm contradicțiile

Faza tranzitiei dintre cariere înseamnă să dăm viață posibilităților, cu condiția să fie fezabile și nu doar niște vise și să aflăm dacă sunt interesante în practică sau numai în teorie. Pentru a încheia etapa, pentru totdeauna, avem nevoie de niște înlocuitori buni. Identitățile vechi sunt întotdeauna mai vii decât cele noi: sunt atașate de rutine familiare, de oameni în care avem încredere, de povești bine pregătite. Eurile care au existat numai în mintea noastră ca fantezii sau care sunt bazate numai pe întâlniri scurte cu oameni ce ne-au captivat imaginația sunt mult mai vagi, mai fragile, mai neformate. Perioada intermediară este incubatorul în care identitățile provizorii sunt aduse pe lume, de probă, prin proiectele pe care le începem, prin oamenii pe care îi întâlnim și prin semnificația pe care o dăm evenimentelor din acea perioadă.

Ceea ce se întâmplă în această perioadă stabilește cadrul pentru reușita descoperirii de sine. Chiar dacă durează luni sau ani, suportarea contradicțiilor este una din cele mai grele sarcini ale tranziției. Într-adevăr, a trăi cu o identitate incertă poate fi asemănător cu „a trăi în interiorul unui uragan”. Însă, încheierea prematură nu este o soluție. Oamenii pot tolera contradicțiile din perioada tranziției, care reflectă ambivalența ascunsă legată de renunțarea la vechi și îmbrățișarea noului, ajung în poziția de a face alegeri în cunoștință de cauză. Cu ajutorul intervalului dintre identități, probabil că vom face schimbarea profundă necesară pentru a descoperi o viață și o ocupație mai satisfăcătoare și pentru a restabili în final senzația de continuitate.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to Top