Era a doua zi după Crăciun și Teodora avea o senzație de slăbiciune.
Tocmai renunțase la funcția de asociat și șef al biroului de strategie de la o mare firma de consultanță canadiană, mai ales că nu îi permitea să petreacă suficient timp cu familia din țară. Locuia de ani buni în Toronto iar naveta România – Canada începea să fie extrem de obositoare. Dar a căzut, cum spune ea “din lac în puț”. Acceptase o oferta de același tip, de dată asta că senior executiv la o companie mare din Franța.
Jocurile politice interne din vechea companie o exasperau atât pe ea și pe colegii ei. De prea multe ori părea că uitau de interesele clienților. “Presupun că ajunsesem la capătul curbei de învățare”. Se gândea să plece, dar pentru că muncise atât de mult nu prea știa ce poate face și mai ales ce voia să facă.
Era sigură însă că nu dorea să treacă la o altă firma mare de consultanță și să facă același lucru. Iar agențiile de recrutare “erau inutile”, spunea ea. Ea îi întreba: “acestea sunt aptitudinile mele, ce altceva aș putea să fac?” Și ei îi răspundeau: “De ce nu te muți la filma de consultanță X”? sau “De ce nu încerci la firma Y?”. Practic, îmi sugereau același lucru. Eu continuăm să spun: “Sunt foarte sigură că nu vreau să fac asta, și chiar dacă aș vrea, n-aș veni la voi. Pot s-o fac și singură”. Nu a fost un proces folositor pentru Teodora.
Încă nu avusese timp să caute și să facă niște cercetări. Avea numai niște preferințe destul de directe cu privire la stilul de viață. Voia să fie în Europa, mai aproape de familie, să lucreze full time dar fără călătoriile pe care le cerea consultanță. “Le-am spus asta clar, dar ei tot îmi propuneau posturi care în mod evident presupuneau călătorii în toată lumea pentru a recomandă lucruri care nu ar fi fost de folos nimaniu”.
Un fost client a auzit că era în căutarea unui job și i-a făcut o ofertă. A fost flatată și avea atât de puțin timp să se gândească, încât a sfârșit prin a acceptă interviul. Lucrase cu ei și îl cunoștea pe directorul general; i se părea o companie extraordinară. S-a gândit că ar fi fost o mișcare bună în carieră – i-au spus clar încă de la început că o voiau pe ea. Teodora i-a explicat directorului că pleca din consultanță pentru că nu mai suportă ritmul necruțător și călătoriile peste ocean.
“Am crezut că ne-am înțeles. Așa că am acceptat postul de șef al proiectelor strategice”.
Aproape imediat însă, și-a dat seama că a făcut o greșeală. În ziua în care a sosit, a aflat că agenda îi era plină și că multe dintre sarcini presupuneau călătorii în străinătate. “Da, voiam o funcție cu responsabilitate dar nu doream să reiau același ritm. Nu aveam deloc mai multă libertate decât în postul anterior – probabil mai puțină, deoarece nouă companie nu se bucura de reputația anterioarei”.
Teodora și-a făcut o mulțime de mustrări. Avusese ocazia să lase în urmă toate astea. Nu își analizase toate opțiunile. Nu schimbase slujbele de mult timp. Nu a avut curajul să ia o pauză și să-și dea timp de gândire. A trecut rapid mai departe și nu și-a lăsat răgazul să se gândească așa cum trebuie la ce anume putea face sau dacă asta voia.
A rămas două săptămâni. Inițial, s-a gândit că ar fi corect să mai stea o vreme. Își luase un agajament. După câteva zile, a decis să stea fie două săptămâni, fie doi ani, pentru că începuse să analizeze niște propuneri care apăruseră. Era mai bine să plece la început.
“Demisia mi s-a părut că și cum m-aș fi aruncat fără parășuta dintr-un avion aflat la peste 20 000 m înălțime. Eram în stare de șoc: Nu că regretam, dar cred că mă îndoiam de judecata mea. M-am întrebat de ce am acceptat postul dacă era nepotrivit. Nu voiam să mă întorc la cei câțiva oameni cu care vorbisem despre joburi. Aveam nevoie de timp. Dar simțeam și destulă presiune financiară”.
În perioda sărbătorilor, la obișnuitele petreceri de Crăciun, Teodora s-a întâlnit cu mulți vechi clienți , care, intrigați de mutarea ei, i-au promis că se vor întâlni la un prânz. Când au sunat după Anul Nou și Teodora a anunțat că și-a dat demisia, mulți i-au propus proiecte freelance. Asta s-a dovedit a fi baza de care avea ea nevoie.
“Nici nu mă gândeam să lucrez că liber-profesionist. Mă gândeam să iau o pauză. Dar faptul că am acceptat câteva din joburile acelea îmi dădea ideea de-a profita de ocazie, fără să aștept să fie o soluție pe termen lung, a fost un lucru foarte bun”.
Primele proiecte freelance ale Teodorei erau în același domeniu în care lucrase. A descoperit rapid că putea reveni ușor la același nivel de venit, în mod independent. Nemaisimtindu-se amenințată, și-a folosit independența că să facă niște lucruri pe care voise dintotdeauna să le facă. A contractat o asociație de binefacere pe care le susținea, pentru a-și oferi ajutorul în domeniile ei de specialitate, marketingul și planificarea strategică.
Teodora a ajutat organizația non-profit printr-o campanie de adunare de fonduri. De asemenea, s-a dovedit că intenționau să își diversifice consiliul de administrație cu reprezentanți mai tineri, mai orientați către afaceri și cu o proporție mai egală de femei și bărbați. Teodora s-a înscris.
Lucra freelance, în cea mai mare parte pentru fost clienți și face voluntariat, pe care nu îl consideră muncă profesională. A fost ancora Teodorei de salvare în perioada aceea ambiguă. După câțiva ani, reușea să ducă proiecte destul de interesante și rețeaua pe care și-o construise o ajutase destul de bine. Îi plăcea stilul de viață independent, dar era același gen de muncă, cu aceleași valori.
A urmat pentru o Teodora o nouă schimbare, s-a angajat la o foarte mare firmă de consultanță din Paris. “Probabil este o trecere temporară către următoarea etapă, care cu siguranță va fi zona filantropiei, pentru că îmi place foarte mult. Aș putea fi antreprenor sau angajată full-time, pe latura consultanței sau pe latura specialității. Nu sper decât că nu voi mai face niciodată greșeală de a sati înainte să-mi iau răgazul de a analiză ce vreau cu adevărat să fac”.
Succese mărunte pentru schimbări mari
Teodora a făcut un pas greșit decisiv la începutul călătoriei ei acceptând un job care nu care nu reprezenta altceva decât o reiterare a celui vechi. Că atâția dintre oameni, a început tranziția dintre cariere fără să aibă o idee clară încotro se îndreaptă și a fost condusă de o nevoie aproape fundamentală de a scapa dintr-o situație profesională de neconceput. Între incertitudinea perioadei de tranziție și confortul a ceea ce ar fi trebuit să fie “un job grozav”, ea a ales ultima varianta. Însă alegerea, o mișcare îndrăzneață fără îndoială, era imatură pentru că o făcuse fără să înțeleagă complet sistemul de valori și ipotezele care au dus-o acolo de la început.
Când a plecat de la firma de consultanță, îi era deja clar că prioritățile și preferințele ei pentru viitor se schimbau. Contradicțiile dintre ce spunea Teodora că vrea și alegerile pe care le-a făcut au creat niște linii de fractură în viața ei aflată în schimbare. Prima „fisură” a apărut ca rezultat al acceptării unui job nepotrivit.
Dar fără să fi avut timp să analizeze opțiunile, să experimenteze, să asimileze experiențele diferite, greșeala a făcut-o numai să se îndoiască de judecată ei. Încă nu conștientiza responsabilitatea sa în privința dezechilibrului dintre muncă și viață, astfel că era incapabilă să utilizeze în întregime noile informații despre sine pentru a reflecta asupra evenimentelor trecute sau pentru a identifica pașii pentru viitor. Deci în mod inteligent, a amânat luarea deciziei și a pornit, în schimb, la un drum lung către o destinație incertă.
Odată ce a încetat să mai apeleze la recrutori pentru a-și găsi o slujbă, Teodora a lăsat loc unei abordări mai flexibilă și a făcut-o să dea, din întâmplare, peste sectorul non-profit. Nevrând să-și repete greșeala, a schimbat regulile căutării. A renunțat la ideea de a face o schimbare mare, o dată pentru totdeauna, în favoarea unui șir de pași mici numai pentru a vedea unde ar putea duce. A creat un portofoliu de proiecte – unele pentru a plăti facturile, altele pentru a explora noi direcții, și unele, precum muncă non-profit, numai pentru a investi timp în ceea ce îi făcea plăcere.
Inițial, munca nonprofit a fost “ancora ei de salvare”, îi făcea plăcere și îi dădea un sens într-o perioadă de altfel dificilă. Treptat, s-a pomenit cufundată într-un domeniu în care nu s-a așteptat niciodată să lucreze pentru a-și câștiga existența. Și a descoperit că îi place stilul de muncă freelance pe că l-a început doar de nevoie.
Schimbarea profundă
În cadrul procesului de descoperire de sine, facem de regulă două feluri de schimbări: mici ajustări pe parcurs și modificări profunde în perspectivă. Adesea primele schimbări sunt superficiale. Încercăm să ne mutăm într-un post nou, să interacționăm cu oameni diferiți, să deprindem abilități noi. Chiar și atunci când nevoia de schimbare mai profundă este evidență, semnificația ei rămâne insesizabilă. Alegerile mărunte se acumulează într-un cadru mai greu de schimbat, alcătuit din obiceiuri înrădăcinate, ipoteze și priorități.
Însă, după o vreme, cadrele vechi încep să se prăbușească sub greutatea datelor noi. Mai devreme sau mai târziu, forța cumulativă a pașilor mici pe i-am făcut necesită o schimbare profundă în cadrul fundamental al vieții noastre. Asta nu înseamnă că pașii mici sunt neimportanți. De multe ori, aceștia sunt singurul mod de a începe să abordăm problemele carierei care altfel de pot copleși. Precum Teodora, încercarea de a face o modificare majoră dintr-o singură lovitură ne poate aduce mult prea repede în punctul din care am plecat.
Deși poate părea că pierdem vremea, doi pași înainte și unul înapoi pot permite o redefinire mai întemeiată, mai substanțială a identității noastre profesionale. Dacă întrerupem prematur procesul de descoperire de sine, așa cum a făcut Teodora, punem în pericol capacitatea noastră de a interioriza această nouă definire.
Sociologii afirmă că o strategie a “micilor reușite” – făcând mișcări rapide, oportune, concrete, care au doar o mică legătură cu rezultatul dorit – este în mult cazuri cel mai eficient mod de a aborda problemele mari. Motivul pentru care reușitele mici pot produce rezultate mult mai mari decât o strategie grandioasă este parțial psihologic: definirea unei probleme că fiind “mare și serioasă” ne poate face să ne simțim frustrați și neajutorați și, prin urmare, poate provoca o reacție mai puțin creativă. Paralizăm. Facem mișcarea greșită numai că să facem o schimbare.
Când considerăm că schimbarea necesită “idei mari, îndrăznețe”, teamă noastră față de ea crește; învingem această teamă punând un picior înainte celuilalt, într-un șir de pași mai mici dar mai siguri. Reușitele mici sunt și niște metode grozave de a învață și de a-ți asigura susținători. Negocierea unui onorariu bun și a unui program de călătorii limitat la primul ei contract de consultanță, de exemplu, a ajutat-o pe Teodora să înlătura piedicile și să descopere resursele pe care nu le-a sesizat înainte.
O singură reușită mică în sine s-ar putea să nu pară mare lucru; o serie întreagă crește probabilitatea unei schimbări serioase, punând în mișcare un mecanism care favorizează pasul următor și face mai evidență următoarea problema care poate fi rezolvată.
